în chip hidos-
suspin etern îi seacă firea,
oglinda-i o fărâmă de neant
hilar el urlă acum brăzdând
lumina Eului pierdut.
și-acum zic:
Portret abstract de vis deşart
sculptat în tumult şi rutină
ţi-ai şters esenţa şi-ai trădat
a Eului pierdut...lumină!
Când îngerii m-au coborât din sânul Tatălui
m-am născut din doliul plânsului celest.
Carnal.
Nimbul sacru îmi taie glezna de var.
Unde ești...
Nu mai știu a-mi odihni zâmbetul umil
în respirația caldă a norilor...
cântările corului astral nu își mai trimit
notele să-mi gâdile setea de lună...
Ochii aceștia noi Te caută.
Mă poartă cineva din mine printre oameni...
atât de sus e cerul!
Pământ.
Eva, copila fără nimb
a stors păcatul peste gând
și ne-a născut pe noi
trubaduri ai cuvântului
în efemer.
